Frica de iubire

Astăzi, când eram la sora mea acasă, pentru prima dată m-am gândit: "dacă în acest moment aș chema pe cineva drag inimii mele și nu mi-ar mai răspunde la apel?!".. Se întâmplă uneori, ca atunci când simți că iubești mult pe cineva, să intervină o frică irațională, încât fie ajungi să-l sufoci, iar celălalt se îndepărtează, aproape că îl pierzi, fie nu te înțelege pentru că intensitatea lui e alta și nu rezoneaza cu tine din mai multe considerente:
• persoana crede că nu îi respecți limitele,
• educația și mediul în care s-a format,
• diverse vicii sau dependențe,
• valorile și prioritățile sale,
• nu deține anumite cunoștințe.

În programul recuperării din codependență, toată gama de sentimente practic se "dezgheața", încât nu le mai asunzi sau camuflezi. Unul dintre ele, in afara de furie, neputință, durere, tristețe sau mânie, este și iubirea. Frica de moarte o am din copilărie, când mama avea sănătatea pe muchie de cuțit. Au trecut acei ani când pe postul mecanismelor de apărare mai inventam câte o supărare care să mă macine, pentru că îmi era dificil să interacționez, iar izolarea și evitarea erau cele mai ușoare și accesibile tertipuri pe calea protecției mele de durere. Dar și în acest caz, observam cât de mult mă protejam, de fapt, de iubirea pe care n-o înțelegeam. Am lucrat cu durerea cum am știut mai bine, urmând școli și direcții de gestionare a traumelor din trecut, art-terapie, psihoterapie, etc cu diverși terapeuți sau îndrumători, dar când este vorba de iubire, simt cum îmi dă mereu cu minus, pentru că iubirea e "mai tare decât moartea". Și când conștientizez asta, vreau să reușesc să învăț cum să iubesc fără să provoc daune, fără să alerg mereu după surogate, cum să mă dezvolt prin prisma iubirii autentice. Într-un cuvânt, să nu ajungă iubirea mormânt pentru subiectul iubirii, nu o pereche de cârje, ci una de aripi. Acum, da, m-am obișnuit cu gândul că nu exista iubire la superlativ. Mereu va apare ceva care să o umbrească. Am acceptat și faptul că nu eu dețin cheia răspunsurilor. Ea este la Dumnezeu. Mă pot baza pe înțelepciunea Sa atotcuprinzătoare, pe faptul că îmi poate fi un Dascăl iscusit, ținând cont și de faptul că Dumnezeu nu are alte mâini decât mâinile omului și tot prin om se lucrează schimbarea. Învăț asta zi de zi, cu răbdare și acceptare, în timp ce renunț la vechile tipare distructive.

Învăț că oamenii dragi au multe sentimente pe care le-au ascuns bine, așa cum am ascuns și eu în interacțiunea cu ei. In final, când mi-am deschis inima, sora mea mi-a răspuns: "Să vorbești, să nu mai ții durerea în tine! E important să vorbești ceea ce simți". 

✏️ Mariana, codependentă în recuperare