Iubirea - cale spre autocunoaştere

          Dragostea adevărată nu numai că respectă individualitatea persoanei iubite, ci încearcă să o

cultive, chiar cu riscul despărţirii sau al pierderii definitive a celui drag. Scopul final al vieții este redus la creșterea spiritual-duhovnicească a unei persoane, la călătoria sa individuală către desăvârşire, pe care o poate răzbate numai de unul singur.

Kahlil Gibran evocă acest lucru foarte bine în cartea sa “Profetul”:

„Atunci Almitra vorbi din nou şi spuse, Şi despre Casatorie, stapâne?

Şi el raspunse zicând:
V-aţi născut împreună şi împreună veţi fi întotdeauna.
Veţi fi împreună când albele aripi ale morţii vă vor risipi zilele.
Ah, veţi fi împreună chiar în memoria tăcută a lui Dumnezeu.
Dar să lăsaţi spaţii în împreunarea voastră.
Şi lăsaţi vânturile raiului să danseze printre voi.
Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu faceţi din iubire o legătură:
Mai bine lăsaţi o mare mişcătoare între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă unul altuia cupele, dar nu beţi din aceeaşi cupă.
Daţi-vă unul altuia din pâinea voastră, dar nu mâncaţi din aceeaşi felie.
Cântaţi şi dansaţi împreună şi fiţi bucuroşi, dar fiecare din voi să fie singur,
Asemenea strunelor lăutei care stau singure, deşi vibreaza cu aceeaşi muzică.
Daruiţi-vă inima unul altuia, dar nu spre păstrare,
Căci numai mana Vieţii vă poate încăpea inimile.
Şi staţi împreună, dar nu prea aproape unul de altul.
Căci stâlpii templului stau la distanţă unul de altul,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”