O femeie a plecat...

O femeie l-a părăsit pe bărbatul pe care îl iubea.

În aparență, totul părea a fi minunat, mai bine-zis perfect: el a invitat-o ​​să locuiască în casa sa luxoasă. Ei bine, nu chiar a invitat-o... Mai curând, i-a permis să rămână acolo, să locuiască lângă el. Bărbatul i-a zis: "Dacă vrei, mută-te la mine. Poate ne vom înțelege cumva, chiar dacă nu sunt încă pregătit pentru căsătorie, dar.., hai să stăm împreună totuși".

Victorie! - a exclamat mulțumită Alesia. Bărbatul respectiv era foarte bogat, deținea o funcție importantă. Până la patruzeci de ani a stat singur. A avut ceva aventuri, bineînțeles. El însă și-a dorit să se căsătorească în mod asumat, asigurându-se de faptul că viitoarea consoartă îi va satisface toate dorințele și așteptările...

Alesia l-a părăsit mai târziu, pentru că nu era loc pentru ea în casa lui imensă cu trei nivele. Nu era loc și basta. Deși persoana dragă îi oferise o cameră spațioasă, unde totul părea aranjat perfect: mobilierul, decorul, parchetul... Avea geamul cu deschidere spre grădină, unde munceau grădinarii. Avea un loc separat, spațios, unde să-și păstreze lucrurile. De altfel, aveau și alte camere, unde ei doi își petreceau timpul împreună.

Proprietarul deținea un birou, un dormitor, un living, o baie, o altă baie cu piscină, o bibliotecă, totul. Îi plăcea să stea în bucătărie cu o ceașcă de ceai în față. Avea un scaun sculptat în lemn roșu, al său, pe care nu se așeza nimeni. Și cești fine, din care nu bea nimeni. Totul îi aparținea. Dacă îi atingeai ceașca, el remarca politicos să nu se mai repete. Nici pe canapeaua din sufragerie nu aveai voie să te așezi, acesta era locul lui preferat. Poți doar să stai într-un fotoliu, în colț, să nu faci zgomot. Seara intra în biroul său, unde nu era deranjat. El lucra acolo sau juca jocuri pe calculator - cine știe...

E poveste lungă să enumeri toate firele invizibile peste care nu ai voie să treci într-o casă imensă, rece și străină, unde nu era loc pentru Alesia. Mama bărbatului a venit în weekend, a verificat și a aranjat totul. A îndreptat scaunele, vesela, când a văzut că este deplasată cu un centimetru. Mama i-a explicat Alesiei faptul că mobilierul din lemn scump trebuie protejat. "Nu-l atingeți cu mâinile descoperite, purtați mănuși de bumbac, pentru a evita petele sau urmele degetelor". Nu este nimic în neregulă cu astfel de conversații, chiar par amuzante. Dar Alesia nu putea să se amuze.

În această casă spațioasă nu era loc pentru ea. La un moment dat, femeia s-a intors acasă, în apartamentul său mic, unde o vizitau prietenii - uneori acolo se înghesuiau câte zece persoane la o masă. Au venit părinții împreună cu sora mai mică la ea in vizită. Alesia a adăpostit un cățeluș cu urechile mari, pentru că altcineva îl abandonase afară. Probabil, nu aveau loc de el, iar acum cățelul stătea la cald, lângă canapea, pe patul său moale, unde se juca. Fiecare avea un loc în acest apartament mic, aici încăpeau toți - magie în douăzeci și cinci de metri pătrați.

Înțelegeți, uneori nu avem loc în casa altei persoane. Într-o casă uriașă și rece nu e loc de noi. Nici în inima acelui om nu este loc pentru noi. Nu se poate face nimic în privința asta. Nimic.

Poți să te muți cu lucrurile tale într-o cameră-anexă sau să stai pe un scaun inconfortabil într-un colț. Poți să stai toată viața în frig și incomoditate, pentru că nimic nu-ți aparține, nu e al tău. Nu ai voie să atingi nimic și trebuie să porți mănuși de bumbac, pentru a nu păta mobila...

Prin urmare, să părăsim o casă străină și o inimă rece care nu ne poate conține. Nu vrea. Să plecăm, până nu suntem alungați de proprietar sau devenim o obișnuință pentru el, precum obiectele neînsuflețite din camerele sale reci...

Traducere de Mariana Cașu după
©️Anna Kirianova