Iertarea ofenselor




Îmi amintesc un fragment din cartea scriitorului Arcadie Fainberg în care scrie despre părintele Alexandru Men. El povestește cum odată a fost jignit foarte tare de un om într-un magazin. Acesta îi batjocorea, de altfel, neamul din care se trăgea. Prima intenţie a lui Fainberg a fost să-l bată. El însă descoperise creştinismul de curând şi a reuşit să se ţină în mâini. Mai mult de atât, atunci când primul impuls de mânie a trecut, el s-a apropiat de persoana în cauză şi a întrebat-o: „Cum te numeşti?” – „De ce ţi-aş spune cum mă cheamă, jidan puturos?” – „Vreau să mă rog pentru tine”. Acest răspuns l-a impresiont pe făptaş atât de mult încât peste câteva momente a alergat după Fainberg cu cuvintele: „Iartă-mă, frăţioare”. Aşa funcţionează poruncile lui Dumnezeu.
Recent, o enoriașă în etate mi-a spus că este obișnuită din copilărie să nu se supere pe nimeni. Mama îi spunea: „Dacă un om vrea să te ofenseze şi tu chiar te superi, el şi-a atins scopul. La ce bun să te superi? Iar dacă omul nu a vrut să te jignească intenţionat, e cu atât mai ridicol să te superi pe el”.
Când soția lui Socrate, i-a răsturnat pe cap o plăcintă aburindă din cuptor, el i-a spus calm: „Ei, bine, acest lucru nu poate să-mi rănească sufletul în nici un fel”.

Traducere după © Dmitry Semenik

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Frica de iubire

O femeie a plecat...

Sindromul vieții amânate