Iertarea ofenselor
Îmi amintesc un fragment din cartea scriitorului Arcadie Fainberg în care scrie despre părintele Alexandru Men. El
povestește cum odată a fost jignit foarte tare de un om într-un magazin. Acesta
îi batjocorea, de altfel, neamul din care se trăgea. Prima intenţie a lui Fainberg a fost
să-l bată. El însă descoperise creştinismul de curând şi a reuşit să se ţină în
mâini. Mai mult de atât, atunci când primul impuls de mânie a trecut, el s-a
apropiat de persoana în cauză şi a întrebat-o: „Cum te numeşti?” – „De ce ţi-aş
spune cum mă cheamă, jidan puturos?” – „Vreau să mă rog pentru tine”. Acest
răspuns l-a impresiont pe făptaş atât de mult încât peste câteva momente a
alergat după Fainberg cu cuvintele: „Iartă-mă, frăţioare”. Aşa funcţionează
poruncile lui Dumnezeu.
Recent, o enoriașă în etate mi-a spus că
este obișnuită din copilărie să nu se supere pe nimeni. Mama îi spunea: „Dacă
un om vrea să te ofenseze şi tu chiar te superi, el şi-a atins scopul. La ce
bun să te superi? Iar dacă omul nu a vrut să te jignească intenţionat, e cu
atât mai ridicol să te superi pe el”.
Când soția lui Socrate, i-a răsturnat
pe cap o plăcintă aburindă din cuptor, el i-a spus calm: „Ei, bine, acest lucru
nu poate să-mi rănească sufletul în nici un fel”.
Traducere după © Dmitry Semenik
Comentarii
Trimiteți un comentariu